SAVA NEGREAN BRUDAŞCU, interviu special

– Doamnă Sava, dacă mâine armata v-ar trimite un ordin de cătănie, ce ar trebui să scriem pe plic?

– Scrieţi doar atât: „Soldat Sava Negrean Brudaşcu –iubitor de pământ”. Cuvintele acestea i-ar fi plăcut mult tatălui meu, fie-i ţărâna uşoară, care a fost iubitor de pământ cum n-am mai întâlnit în lumea asta. Iubesc pământul nu numai cu mintea şi cu sufletul, ci cu toată fiinţa mea. Am ajuns să am aceleaşi trăiri ca ale lui Ion Pop al Glanetaşului din romanul lui Rebreanu. Când ajung în livezile mele, în pădurea plantată de tata, îmi vine să mă aşez pe genunchi şi să sărut pământul. Este semnul meu de respect pentru pământ, pentru tata, pentru sat.

– Cum v-a rămas tatăl în amintiri, ţăranul înmuiat de o lacrimă de cântec sau unul autoritar, abia ştiind cum să-şi împartă grijile?

– Îmi place să spun despre tata că a fost un plugar vrednic. A avut trei clase, dar ştia să vorbească ungureşte, în război a învăţat ruseşte şi pricepea bine şi nemţeşte. Viaţa l-a obligat să fie un autodidact, să caute soluţii. Nu prea a avut cine să-l ajute, şapte copii murindu-i pe rând. La ţară, dacă n-ai feciori, n-ai ajutor, e foarte greu. Ţin minte că şi-a construit singur o semănătoare şi a învăţat la jug o bivoliţă, Şugar, să tragă singură. Cu ea s-a slujit la muncile câmpului. Ajunsese biata bivoliţă să ştie şi locurile unde aveam de lucru, iar când era de mers spre vârful dealului, trăgea mai cu greu. În plus, tata a fost şi geamgiu. Îşi făcuse rost de un diamant în timpul războiului şi ajunsese renumit pe Valea Agrijului. De multe ori îmi spunea: „Să înveţi şi tu meseria asta. Când or veni americanii o să ne deschidem o prăvălie şi tu vei vinde. Dar să ştii să lucrezi şi cu diamantul”. N-o să vă vină să credeţi, dar chiar am tăiat geamuri cu diamantul.

– Despre război v-a povestit?

– Toate poveştile mele din copilărie se leagă de armată şi de front. Ţin minte cum mi-a povestit că a venit acasă din război, pe jos, timp de şapte zile şi şapte nopţi, orientându-se după muşchii copacilor. A fost un drum chinuitor, numai prin păduri, numai peste ape, niciodată pe şosea. Înfometat a ajuns acasă, dar bucuros că a scăpat cu viaţă.

– Îmi vorbiţi atât de frumos despre tatăl dvs. încât, cu ochii minţii, văd o fotografie pusă într un colţ de icoană în casa de la Buciumi, din Sălaj. V-aţi simţit mai legată de el decât de mama?

– Pentru tata am fost lumina ochilor lui. M-a iubit ca pe Dumnezeu. Murindu-i toţi copiii şi eu venind pe lume când el avea 45 de ani, am fost viaţa lui. I-am fost şi fată, şi fecior. Dar n-am crescut ţinută pe palme. Am tras la ferăstrău, în pădure, ca un bărbat, am fost la plug, am pus fânul şi snopii în car, aşa, cu puterile mele… Că aţi pomenit de fotografia de la icoană, rar exista casă ţărănească fără fotografia cuiva din familie în uniformă militară. Familia mea a fost o familie cu jertfe, amândoi bunicii murind pe front, în Primul Război Mondial. Bunicul din partea mamei a fost lovit de un obuz, la Cârlibaba (Suceava), iar bunicul dinspre tată a căzut la Piave (Italia), surprins de un bombardament în timp ce trupele treceau pe un pod de pontoane. De aceea, astăzi, cânt cu o mare trăire cântecele despre neam şi ţară. Am fost prima interpretă din România care a cântat „Hai să-ntindem Hora mare”, cântec învăţat de la tata. Îmi amintesc că la mine în sat se cânta la fiecare nuntă, pe uliţă, şi cântecul „Noi suntem romani/ Noi suntem din viţa lui Traian”, cu referire directă la castrul roman din comuna Buciumi.

– Ştiu că însăşi naşterea dvs. a avut ceva din magia populară.

– Naşterea mea a avut ceva din semnul vieţii şi al morţii. După moartea a 7 copii, unii mai mici, alţii mai mari, părinţii mei au apelat nu numai la preoţi, ci şi la tot ceea ce înseamnă tradiţie la naşterea unui copil. Se întrebau ce s-ar putea face, totuşi, ca un copil să le trăiască. Cineva le-a spus să vândă copilul care se va naşte, să-i dea un nume care nu e obişnuit prin părţile locului, nici pentru fată, nici pentru fecior, ca să păcălească moartea. Au încercat şi acest lucru. Părinţii mei m-au dat pe fereastră, înfăşată, la o vecină, strigându-i: „Nu ai nevoie să cumperi o fetiţă? Noi n-avem nevoie de ea, că oricum va muri ca ceilalţi”. Vecina a răspuns: „Ba vreau s-o cumpăr, că am numai un băiat. Mi-ar fi dragă şi o fătucă”. Am fost dată, simbolic, pe câţiva bani, iar acelei femei i-am spus toată viaţa „măicuţă”. Aşa mi-au dat numele Sava.

– Povestea vieţii dvs. e excepţională, dnă Sava. Chiar are ceva şi din romanul lui Rebreanu. De pildă, faptul că după terminarea facultăţii de filologie aţi ajuns profesoară în satul natal.

– Tata, la fel ca toţi ţăranii ardeleni, a conştientizat faptul că fără şcoală nu poţi face nimic în viaţă. Aşa s-a întâmplat că eu, alături de alţi tineri din sat, să fac liceul la Zalău şi, apoi, facultatea la Cluj. Am profesat puţină vreme la Buciumi, predând limbile română şi franceză, apoi, după căsătorie, m-am mutat la Braşov, unde soţul meu, Dan Brudaşcu, primise repartiţie. Mă întâlnesc şi astăzi cu foştii colegi de facultate, întâmplător sau la spectacole, şi de fiecare dată amintirile ne bucură.

– Când a simţit fata de plugar că are har de artistă?

– Eu am învăţat să cânt în corul satului meu, un cor de ţărani, pe patru voci, care a cântat şi la Praga. Prin toate evenimentele satului, am ajuns să i cunosc cântecele. Comuna mea era şi este renumită prin corul de fluieraşi şi prin jocurile specifice, dintre care învârtita cu piedică se detaşează ca un joc numai al Sălajului. Cu aceste comori în suflet am participat, în 1973, pe vremea studenţiei, la concursul „Floarea din grădină”. Dacă pentru unii interpreţi concursul putea să dureze ani de zile, eu am parcurs toate etapele în doar trei luni. Toate juriile mi-au acordat numai note de 10. După acest concurs, mi s-a deschis lumea. Sorin Grigorescu, realizatorul acelei emisiuni, ducându-mă într-o zi la Aeroportul Otopeni (călătoream pentru prima dată cu avionul), mi-a spus: „Să ţii minte, te-am adus aici să-ţi spunem că de aici vei zbura în lume”. Gândul meu este la el, acolo, în ceruri, şi cred că e mulţumit că vorbele lui s-au adeverit.

– Şi aţi zburat în lume…

– Când am fost pentru prima oară în America, tatăl meu nu mai era. Dar am zburat cu fotografia lui la piept. După ore de zbor îmi spuneam: „Tată, mergem în America. Să nu mă laşi singură!” Şi nu m-a lăsat. Am zburat cu avionul şi nu am avut un cent în buzunar, pentru că în vremurile acelea nu aveai de unde să ai dolari. A mai fost şi ghinionul să întârzie avionul şi nu am mai fost aşteptată la aeroport. Nu mi-am pierdut, însă, nădejdea. I-am povestit necazul meu pasagerei de lângă mine, o franţuzoaică, şi ea m-a ajutat cu o fisă de telefon. Ajungeam, astfel, în America, în lumea pe care o zidiseră şi bunicii mei, la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, când puterea braţelor le a fost plătită cu 5 cenţi ora. Povestirile cu podurile şi căile ferate ale Americii, la care lucraseră ei, redeveneau actuale.

– Aţi cunoscut „pământul făgăduinţei”, dar şi pământul aurului negru, în Iran. Se spune că în Orientul Mijlociu fiecare urmă de pas musteşte de petrol. 

– Iubesc acea parte de lume pe care am cunoscut-o în anii ’80, când soţul meu a lucrat ca funcţionar la Ambasada României din Teheran. În sinea mea îmi spun că am şi o genă asiatică. Dacă America nu se compară cu nimic, lumea arabă este ceva pe care noi, europenii, nu o putem înţelege. Am învăţat că te poţi bucura şi numai cu o felie de pâine, subţire cât să se vadă soarele prin ea, şi cu atâta brânză câtă aduni între trei degete împreunate. În Iran, am trecut prin multe. Am cunoscut viaţa din timpul şahinşahului, luptele de stradă şi regimul ayatolahului Khomeyni, începutul războiului cu Irakul. Nu odată am stat întinsă pe jos în casă, sub tirul armelor, şi nu de puţine ori am mers pe stradă cu fustă lungă şi cu faţa acoperită într-o broboadă mare. Ca să nu mai spun că îmi târam un picior pentru a respinge privirea oricărui bărbat. Dacă pe vremea şahinşahului femeia avea drepturi şi orizonturi de emancipare, regimul lui Khomeyni a târât-o în secolul al XIII lea. Nu o dată am văzut cum femeilor mai curajoase, care-şi lăsau faţa descoperită, le era aruncat vitriol pe faţă. Din nefericire, femeia e considerată şi astăzi un fel de marfă.

– De la aurul negru să revenim la umbra deasă a pădurii de la Buciumi şi la răcoarea apei din fântână. Dnă. Sava, ne-am întâlnit de multe ori la nunţi, v-am văzut şi soacră emoţionată, la nunta fiicei dvs., Eileen. Cum a fost, însă, nunta dvs.?

– Cu peripeţii. În primul rând, că n-am avut orchestră. În dimineaţa nunţii, numai nu soseau muzicanţii. Dintr-o neînţelegere, au plecat în altă parte. Până la urmă am făcut rost de o formaţie locală. Nunta am făcut-o la Ciucea, în cort, o mie de invitaţi cu pălincă de la Buciumi şi sarmale de Ciucea. Se împlinea o poveste de dragoste, începută în tren, la Ciucea, unde l-am cunoscut pe Dan, peste care, astăzi, viaţa picură cu amintiri. De atunci, călătorim întruna, fie într-o parte, fie în alta. El, spre Parlamentul României, eu la spectacole.

– Deseori aţi spus că armata a fost alături de dvs. într-un moment special. Dar nu aţi destăinuit niciodată care a fost acel moment.

– S-a întâmplat în 1990, când ne-am mutat de la Braşov la Cluj Napoca. Lăsasem acolo prieteni, cunoştinţe şi veneam într-un oraş pe care îl cunoşteam doar din anii studenţiei. Cei care m-au ajutat au fost militarii, cei din Floreşti, ai dlui colonel Costea. Dar, daţi-mi voie să vă spun doar atât: să fie acesta micul meu… secret militar! Astăzi, le răspund cu cântecul de câte ori mă cheamă. De altfel, mi-s dragi militarii. Îmi dau un sentiment de tinereţe şi de forţă. Eu i-aş îndemna pe toţi tinerii să facă armata. 

– Ascultându-vă un cântec, mi-am dat seama că aţi fi fost un bun artilerist. Spuneţi aşa „Casa bădii-i lângă drum, / Fereşte-o, Doamne, de tun…”

– Artilerist sunt mai ales în partea a doua a strofei, când spun: „De n-a fi să fie a me/ Dă, Doamne, cu tunu-n ie”. Dacă aş fi fost militar, cred că aş fi ajuns la un grad foarte mare. Sunt disciplinată, riguroasă, de cuvânt. Cât despre versurile cântecului, sunt o chintesenţă a vieţii ţăranului. El este creatorul lor. Sunt convinsă că o fată a iubit un militar şi atunci şi-a exprimat simţămintele, creând aceste versuri.

– De la Napoleon încoace se spune că fiecare soldat are în raniţă bastonul de mareşal. Dvs. ce aveţi în raniţa vieţii?

– Ceea ce mi-a dăruit Dumnezeu: dragoste de oameni, bun simţ şi cântece. Nu am făcut mult în viaţă, dar în ceea ce am făcut am pus suflet. Am trudit şi am făcut sacrificii. Uneori simt o aşa forţă interioară de parcă aş ţine tot publicul unei săli în pumnul mei firav. Atât de mult trăiesc cântecul, încât dacă mi s-ar spune că peste cinci minute trebuie să mor, aş muri aşa cum mi-am dorit: cântând şi în faţa oamenilor. Pentru mine, scena este un lucru sfânt. Indiferent dacă este vorba de un cămin cultural părăsit sau de un stadion uriaş, înainte de a cânta îmi fac semnul sfintei cruci. Este ca şi cum m-aş închina în faţa unui altar. Dumnezeu mi-a dat mai mult decât mi-aş fi putut imagina vreodată.

– Viaţa şi cariera unui artist decurg sub semnul unor reveniri perpetue. Vă propun să revenim la prima întrebare a interviului, de data aceasta cu un ordin muzical trimis de pe scena Festivalului Cântecului de Cătănie, de la Cluj Napoca.

– Ordinul este că acest festival trebuie să continue. Anul acesta se împlinesc zece ani de la prima ediţie şi evenimentul trebuie să fie unul aniversar. Eu am trăit cântecul de cătănie de mic copil. În sâmbăta dinaintea plecării, feciorii din sat îşi adunau neamurile şi sărbătoreau momentul, considerat o împlinire de viaţă. Apoi, duminica, urma „danţu” la şură, unde se întâlneau toţi feciorii care plecau în armată şi toate fetele satului. Urma condusu’ la maşină sau la tren şi, Doamne, grele mai erau despărţirile. Revenind la festival, în a cărui organizare m-am implicat, la primele ediţii, cred că trebuie să devină un eveniment cultural de anvergură în viaţa artistică a ţării. Voi fi alături de voi, cu stângul „pe tobă”, cântând „Doamne, ocroteşte-i pe români!”