Interviu pentru Glasul Diasporei cu Elena Rentea

“Împreună cu fetele mele, mă simt ca un buchet de flori cu aceeaşi rădăcină, iar zestrea strămoşilor o port cu sfinţenie oriunde m-ar purta destinul!”

(Interviu cu doamna Elena Rentea) 

R.M. – Aşa cum v-am promis, vă voi prezenta poveşti de viaţă cu

romani plecaţi in diferite colţuri de lume. Astăzi vă propun o poveste de la Bruxelles şi stăm de vorbă cu doamna Elena Rentea. Ce ne spuneţi despre vremurile copilariei Dumneavoastră, cand lumea era altfel…

E.R. – Vin dintr-o familie tradiţională de pe Valea Caşinului, judeţul Bacău, unde omul era om şi vorba era vorbă(ehei, pe-atunci lumea era altfel!). Părinţii mei s-au căsătorit din dragoste (nu din interes!) şi au pornit frumos pe drumul vieţii. Tata era un om bun şi blând, dar s-a prăpădit de tânăr intr-un accident de muncă, Dumnezeu să-l odihnescă in pace! Mama era o femeie  harnică cu frică de Dumnezeu, care nu a mai cunoscut oboseala, crescându-ne cu trudă, pe mine şi pe fratele meu, iar mai târziu pe fetele mele.

R.M.- Ce va amintiţi despre bunicii Dumneavoastră? 

E.R. – Imi amintesc că după moartea tatei eram mai mult cu bunicii din partea mamei: Mama–Tâna şi Tânu(de la cuvintele bătrâna şi bătrânu’), care ne-au crescut ca pe copiii lor. Am primit poveţe de la fiecare in parte şi mi-au călăuzit drumul in viaţă. Când am plecat de-acasă, am luat fotografia lor cu mine, asa ca să nu-i uit… Parcă văd şi acum odaia “cea bună”, unde păstrau cu sfinţenie straiele populare pe care le imbrăcau duminica la biserică ori in sărbători. 

R. M. – Vorbiţi cu mare grijă despre straiele populare. Erau aşa importante in acea vreme?

E.R. –  Aş spune ca da! Bunicii mei au fost negustori harnici cu o familie numeroasă (11 copii), iar la fiecare in parte a rânduit zestre din care nu a lipsit costumul popular. Celor şapte feciori le-a făcut casă, iar celor patru fete le-a dăruit nelipsitele scoarţe alese, macate şi cocoşei de aur din salba bunicii. Prin mama, am moştenit şi eu această zestre de mare preţ şi pe care azi, o duc mai departe şi o las fetelor mele.

R.M. – Ei, dar până la zestre, calea a fost lungă şi anevoioasă. A spălat multe pietricele Apa Caşinului, doamna Elena? 

E.R. – A trecut apa, au trecut anii, am trecut şi eu destul de repede… M-am măritat de tânără, la 19 ani şi am adus pe lume două fetiţe. Bucuria nu a durat mult căci  in anul 2003 a murit soţul şi am rămas singură să-mi cresc fetele. In anul următor, am luat drumul pribegiei, plecând in Italia, aproape de Roma, unde era fratele meu cu familia sa. Fetele erau incă mici (una intrase la liceu, iar cealaltă era in clasa a 5-a) şi au rămas cu mama mea, care le-a crescut şi le-a dat o educaţie aleasă. 

R.M. – Cum a fost despărţirea? Vă mai amintiţi acea zi când aţi lăsat-o pe mama cu fetele Dumneavoastră şi aţi luat drumul stăinătaţii?

E.R. – N-am să uit niciodată acea zi. Am lăsat tot ce aveam mai drag acasă şi am plecat in necunoscut ca să câştig bani, să-mi pot purta fetele la şcoală şi să le pot oferi un viitor. Salvarea mea a fost  telefonul pentru că vorbeam in fiecare zi cu ele şi cu mama mea. Le sărutam şi le imbrătişam doar la telefon. Tot la telefon vorbem si eu acum cu doamna Elena si glasul …parcă i se cam subţiase, iar cuvintele s-au innecat in plâns. Apoi  a continuat:

– Am stat vreo trei ani fără acte şi… după un an şi şapte luni, ca printr-o minune, am reuşit să  aduc la mine fetele, in vacanţă.

R.M. – Cum a fost acea intâlnire cu fetele?

E.R. – Mă pregătisem să fiu tare. Le-am spus să-mi aducă carneţelul cu lista cheltuielilor făcute cu banii trimişi de mine acasă şi carneţele lor de note. Am mai adăugat că dacă nu respectă ce le-am cerut, le voi trimite imediat acasă. Asa ca fetele s-au pregătit…

Intre timp, bătrânul la care lucram- “nonno” cum il chemam eu, imi spusese că nu am voie să plâng in faţa fetelor. In ziua in care au sosit, ţin minte ca acum că in primul moment nu am plâns, le-am imbrătişat cuprinzând parcă o lume intreagâ, iar ele au sarit de gâtul meu, intinzându-mi in mare grabă carneţelele: cel cu fustificarea banilor trimişi de mine şi carneţele de note. In acel moment, am inmărmurit…nu-mi puteam imagina că fetele mele erau atât de cuminţi, atăt de ascultătoare. Vă daţi seama că nu mi-au mai trebuit nici gustificări, nici note…A fost un moment care m-a marcat pentru toată viaţa. Iar “nonno”, pusese capul pe maşină şi plângea in hohote. Plângeau şi pietrele in sufletul meu…

R.M. – Si aţi mai controlat acele“documentele”vreodătă?

E.R. – Nici vorbă! Le păstrez şi astăzi doar ca amintire. In schimb, carneţele de note le-am privit pentru că trebuia să le semnez pentru şcoală. A doua zi, fetiţa de 14 ani a mers să lucreze la curăţenie, iar cea mică s-a pus să facă curat acasă, la “nonno”. Aşa le-am crescut: ascultătoare, muncitoare, sincere, credincioase şi cu respect pentru cei din jur şi pentru muncă.

R.M. – Dar firul intâlnirilor a continuat si aţi adunat alte lacrimi, alte emoţii de-a lungul anilor?

RE.R. – Da, de atunci in fiecare an au venit la mine in vacanţa de vară şi chiar mai des. Stăteam impreună cu fetele mele şi mă simţeam ca un BUCHET de flori cu aceeaşi rădăcină. Eram uimite unele de altele şi nu ne săturam să ne privim ore intregi. Eu le tot căutam cu privirea şi vedeam de fapt TIMPUL care trecuse.  Stiam bine ca mama mea le ingrijise ca pe niste”fulgi de nea”, iar eu mă infioram să le ating de frică să nu se topească visul. 

Când “nonno” le intreba pe nepregătite: 

“-  Ei, cum vă  pare mama voastră, de cănd nu aţi mai văzut-o?”

 “- Bine, frumoasă, calmă…” răspundeau ele.

Dar “nonno” le contrazicea, zicând că eu sunt “furia” adică tot timpul foarte activă şi grăbită. N-avea de unde să ştie că, de fapt, eram mereu “in priză” ca să treacă timpul mai repede, să uit de mine, să cad seara frantă de oboseală si să nu mă mai gandesc la nimic.  

Odată, de dorul fetelor, m-am dus in faţa unei şcoli şi am aşteptat… M-am trezit căutându-mi cu privirea fetele mele printre ceilalti copii, dar nu erau, mi se păruse… Siroaie de lacrimi mi-au brăzdat obrazul, iar fierbinţeala lor o mai simt şi acum. 

Altădată, mi s-a intâmplat să mă uit insistent la şefa mea care avea pe aproape cei 3 copii ai sai. Rămăsese văduvă ca şi mine, iar eu imi “agăţasem”privirea, fixând-o, căci in ea mă vedeam pe mine. Am sărit ca o scânteie când  am simţit că revenisem parcă la TINERETEA mea. Câte amintiri, câte lacrimi…

Intr-o zi, vorbind cu “nonno” mi-a zis că sunt  “o muscă albă”, vorbă care m-a cam deranjat la inceput. Incet, incet am inţeles că de fapt era un compliment, voia să spună că sunt o raritate pentru lumea in care trăim. Eu nu ştiu cum sunt, dar totdeauna m-am reinventat, am găsit puterea şi curajul să merg inainte.  

R.M. – Dar la Bruxelles cum aţi ajuns?

E.R. –  Anii au trecut, fetele mele au continuat să studieze, ajungând la facultate. Intr-o zi, cea mare m-a chemat la telefon pentru a-mi cere un sfat, Trebuia să plece in străinatate pentru o bursă de merit şi nu ştia ce oraş să aleagă. Ne-am sfătuit impreună şi a decis Bruxelles. După 9 ani de Italia, ştiind că fiica era singură acolo, am decis sa mă duc la ea. I-am spus: 

“- Caută casă că eu vin…!” Doi ani mai târziu a sosit şi cealaltă fată din România, Acum suntem impreună, mi-am văzut familia reintregită, visul implinit!

R.M. – Timp pentru Dumneavoastră aveţi?

E.R. – Da, sigur că da, acum am găsit timp şi pentru mine. Am un servici fix care imi permite să fac lucruri plăcute in timpul liber. In Belgia activez la Grupul “Floarea  de colţ” care organizează Festivalul “Balkan Trafic” şi  Grupul“Zamfira” care organizează in fiecare an Festivalul “Primavara Românească”. De asemenea, particip la diverse activităţi cu Asociatia “Agora for Life” şi la alte evenimente privind promovarea portului şi dansului popular. Am dansat de mică la serbările şcolare, mai apoi in echipa de dansuri a liceului. Acum dansez, când am timp, când mi-e  dor de casă…Mă pregătesc să-mi cos o cămaşă populară din zona mea, o cămaşă care să vorbească despre pribegia mea. Astfel, să-mi aduc aminte şi să port cu mândrie zestrea strămoşilor mei.

R.M. – Gânduri pentru cititorii acestui interviu?

E.R. –  Aş spune tuturor că orice ne-ar oferi viaţa, trebuie să fim curajosi si să mergem inainte, să combatem căci, la capătul drumului vom găsi intotdeuna o LUMINITA  aprinsă, un punct de  sprijin.

Gânduri numai de bine!

                                             Torino, 2 iunie 2020

                                                                       Consemnat de prof. Rodica Manciu

• 

• 

• 

• 

•