GLASUL DIASPOREI – Interviu cu Lia Lungu

“Vă port in dor şi in rugăciune, oriunde aş fi in lume.” 

R.M. – Cu un pic de intârziere, vă scriu din nou despre artiştii care trăiesc departe de ţară, in diasporă.  

Astăzi ne intâlnim cu doamna Lia Lungu, interpretă de excepţie a cântecului bănăţean,  care locuieşte la New York.

Aşadar, vă invit să vă prezentaţi cititorilor paginii noastre Tradiţional TV. Cine sunteţi, doamna Lia Lungu??

L.L.- Sunt o femeie trimisă de Dumnezeu pe Pământ, asemenea fiecăreia dintre noi, pentru a imi “implini” timpul pământean, o româncă cu rădăcini adânci in milenarul neam daco-valah, dar şi cetăţean american. Sunt fiica iubitoare a părinţilor mei in faţa cărora ma inchin, sunt mama fiului meu minunat, soţie, cântăreaţă a muzicilor ţărăneşti in primul rând şi, apoi a celei de operă, jurnalist, birtasasită (am avut mai bine de 12 ani un club cultural numit – „LIA BALADA”, cu regim de restaurant in New York si realizator de emisiuni radio la Jewish Braille International. Sunt o optimistă incurabilă, cu vocaţia prieteniei, devotată neamului in care m-am născut şi respectoasă ţării care m-a adoptat. Sunt un om care greşeşte, care cade apoi se ridică, cu metehne, dar fără prejudecăţi, cu credinţă in Dumnezeu şi care incearcă in fiecare zi după puteri, să fie mai bună decât a fost ieri.

R.M.- Ce ne povestiţi despre copilăria Dumneavoastră?

L.L. – M-am născut in localitatea Baru din Ţara Haţegului, locul de bastină al mamei mele. Am plecat apoi in Banat, zona de provenienţă a tatălui meu, în comuna Domasnea situată  pe culoarul Timiş – Cerna, între Caransebeş şi Herculane, unde mi-am petrecut copilăria, dar şi la bunicii din Tara Hategului. Tata era şef de gară la Domasnea, gară care deservea şase sate  risipite între dealurile subcarpatice. Pe vremea copilăriei mele, trenul şi gara erau cea mai importantă legătură cu lumea, încât locul acesta îmi părea a fi un fel de centru al lumii! Tot in gară veneau femei şi fete să vândă fructe călătorilor și treceau continuu dinspre Bucureşti înspre Timişoara şi invers. Erau femei, dar şi fete tinere, care urmau să intre in joc şi aveau nevoie de bani ca să îşi facă haine noi de sărbătoare, adică costume ţaraneşti pe care singure și le coseau. Cred că vânzarea fructelor la tren, era în acea vreme singura formă de comerţ liber pe care „şeful de gară” o autoriza tacit. Din luna mai, când apăreau cireşele şi până toamnă târziu când se brumau prunele, rampa gării devenea un „targ”de fructe. Aceasta a fost prima mea şcoală de folclor autentic. Aici am văzut pentru prima oară scalanele de cireşe şi de prune pe care nu le-am uitat niciodată! Scalanele se făceau din nuiele lungi de treizeci de centimetri, pe care se legau cu fir de lână codiţele cireşelor sau ale prunelor. Arătau ca nişte minunati pomisori!

R.M.- Foarte interesant ce povestiţi! Sincer, eu nici n-am auzit de aceste „scalane”… Și cum se pregăteau, doamna Lia?

L.L.- De la culesul fructelor numai cu codiţă (!), găsirea şi tăierea nuielelor de răchită sau alun şi până la aranjarea pe scalan, totul se întâmpla ca intr-un ritual! Primul tren important la care trebuiau să ajungă fructele pentru vânzare era personalul către Timişoara de la ora 14:30. Trenul avea o oprire doar de trei minute, timp în care fetiţele cu coşurile încărcate purtate pe mâna stângă, alergau pe lângă tren purtând în mâna dreaptă scalanul-pomişor, cu cireşe ochioase şi proaspete strigând: „Luvaţ cirèse, luvaţ cirèse!”. Călătorii obosiţi de drumul lung, însetaţi şi mai ales fascinaţi de minunăţia scalanului, cumpărau pe 1 leu un scalan, iar dacă erau la drum cu familia cumpărau mai multe scalane; uneori la aceiaşi fereastră se cumpăra toată marfa micii vânzătoare! Fata aceea era norocoasă. Câştigul depindea de isteţimea şi de rapiditatea fetei care vindea. Cum spuneam, „scoala mea de folclor” se desfăşura în timpul aranjării fructelor pe scalane. În acele ore, femeile şi fetele povesteau întâmplări din satul lor, altele cântau sau spuneau snoave şi chiar povestiri fantastice pe care le creau pe loc.

Lia impreuna cu parinţii (Nicolae si Dorina) şi matuşa Minodora, la prima Nedee

R.M. – Să înțeleg că acea lume pe care ați intâlnit-o în gară, v-a dăruit primul cântec?

L.L. – Da, a fost începutul cântecului meu…Ascultam fascinată acesta lume şi ii invăţam cântările. Uneori, după îndelungi rugăminţi şi promisiuni din partea acestor femei că vor avea grijă să nu mi se întâmple ceva, părinţii îmi permiteau să merg cu ele la culesul fructelor. Tot drumul cântam şi ne imaginam cele mai năstruşnice întâmplări cu zmei sau feti-frumosi, care puteau apărea în orice moment să ne răpească.

R.M. – Dar bunicii Dumneavoastră care trăiau la sat, precum și oamenii acelor locuri istorice, cum v-au influenţat copilăria? Ce legături aveaţi cu ei?

L.L – Da, bunicii au însemnat foarte mult pentru mine… Crescând de o parte şi de alta a versanţilor Retezatului – lângă vârful Gugu,  am avut norocul să invăţ forme vechi ale culturii populare, atât de la bunicii şi oamenii din Tara Haţegului cât şi din lumea Banatului. Mergeam cu bunicii la cetăţile dacice de mic copil și ei îmi povesteau cât de mare şi de viteaz a fost regele Burebista şi regele Decebal. Tot de la ei am aflat că Zamolxis, care era trimis de Dumnezeu să ii inţelepţeasca pe daci şi să ii ajute, traia in pestera Gugu din munţii Tarcului spre Retezat, aproape de unde locuiam noi. Contactul cu muzica tradiţională, cu datinile, obiceiurile şi cântecele iniţiatice pentru mine au venit firesc in viaţa de zi cu zi, din primele momente când am inceput să pricep lumea din jurul meu. Mergeam la  clăci, la nunţi, la inmormântări şi eram fascinată de femeile care „se cântau”. Nu mai vorbesc de nedeiile şi sărbătorile ca „măsuratul oilor”, la care eram vara nelipsită.

R.M. – Ce „modele” aţi avut din lumea cântecului popular?

L.L. – Modelele mele artistice au fost jocul satului, nunta, botezul, petrecutul mortului, prima brazdă trasa cu plugul stropit şi inflorat, seceratul şi imblătitul grâului și „strânsul” prunelor. Imi amintesc cu mare plăcere de domnul Felician Fărcasu, pe care am avut norocul să il am ca mentor, coleg şi indrumător la Ansamblul Profesionist Banatul (când am inceput să cânt), de Ana Pacatiuş, Maria Lataretu, Maria Tanase, Victoria Darvai, Sofia Vicoveanca, Achim Nica și lista ar putea continua…

Pentru mine toate zonele ţării sunt importante cu formele de păstrare a vechilor datini, cântece, ritualuri, descântece, leacuri sau port popular. Imi sunt dragi cântările noastre din toate zonele, dar ascult şi merg la concerte ale altor popoare pentru a putea inţelege  şi mai bine  valoarea culturii neamului nostru.

R.M. – Vă mai amintiţi cum vă culegeaţi cântecele?

L.L. – Sigur că da, se trudea pentru fiecare vorbă sau cântare pe care o invătam. Mi-amintesc ca ieri cum mergeam prin sate, la rapsozi și oameni, cărora le datorez repertoriul meu. Le duceam ulei, zahăr, orez, iar dânşii mă primeau cu drag. Uina (femeie bătrână) Floriţa din Dalboset, zona Bozoviciului (fie-i ţărâna ușoară!), mi-a dat vreo câteva cântece foarte frumoase, dar şi hainele cu care s-a căpărat adică s-a logodit ea. Poalele şi ciupagul sunt din mătasă naturală, iar dumneaei le-a confecţionat in totalitate: de la creşterea viermilor de mătasă până la adunatul firului, ţesutul mătăsii şi apoi cusutul ciurăturii adică broderia, totul era făcut de mâna ei!

„Mândră-i fata până-i fată” este un cântec cules de la uina Florita (aflat pe unul dintre LP- urile mele) și era cântat iniţial de un grup de fete nemăritate, când iesea mireasa din casă.  De altfel, majoritatea cântecelor mele sunt culese. Ca o noutate, vă pot spune că am cules cântece şi de la românii din America. Intre comunitătile mari de acolo sunt filoane ale vechilor noastre datini, cântece şi port ţărănesc, care coboară in timp până in jurul anilor 1860. Cântecele „Adă Doamne, Aeroplanul!” şi „De-aş putea să fiu o floare”, le-am invăţat de la doda Mara din New York, iar „Dragostea şi Dorul” l-am cules in California de la un bănăţean.

R.M. – Foarte interesantă experienţa Dumneavostră în America! Dar în afară de contactul cu rapsozii și „informatorii” care v-au dăruit cântece, ce rol a avut școala în formarea Dumneavoastră, doamna Lia?

L.L. – Școala am inceput-o in satul meu, apoi am urmat liceul din Caransebeş şi Scoala de Arte din Timişoara. Am făcut apoi studii universitare în ţară, iar mai târziu şi in America, dar basmele, istoriile, miturile şi riturile noastre au fost pentru mine şcolile cele mai importante.

R.M. – Cum ați ajuns în America?

L.L. –  In America am mers in turneu, după revoluţie.  De multe ori m-am intrebat:

–  Oare dacă nu ar fi fost turneul in America din ’91 ci in Germania sau Italia, de exemplu, aş fi luat decizia rămânerii acolo pentru o vreme? Cred că nu. America este magnetică şi ademenitoare, ca o grădină a Edenului. America m-a primit şi mi-a dat sansa de a imi exprima cultura neamului meu, admirându-mi arta şi acordându-mi cetăţenia la cea mai prestigioasă clasă, Extraordinary Ability. In această categorie sunt admişi oamenii de ştiinţă, artiştii de prestigiu şi sportivii de performanţă. Datorită acestei categorii, am putut foarte uşor să deschid un club cultural.

R.M. – Si cu cântecul ce-aţi facut?

L.L. – L-am purtat cu mine prin turneele din America şi Canada, după care am rămas la New York. Aici, la inceput am cântat doar românilor, alinându-le şi alinându-mi DORUL. Am avut insă norocul de a trece dincolo de lumea românilor, ajungând la publicul american prin spectacolul meu : „De viaţă, De Dragoste, De Moarte” – spectacolul insemnând o TRECERE prin marile momente ale vieții, din perspectiva vechilor noastre ritualuri. Acesta a fost marele meu succes şi intr-adevăr a însemnat o deschidere excepţională spre  cultura noastră ţărănească. Să urc cu opincile, cu opregele şi cu leagănul din coajă de cireş in spate pe scena de la Lincol Center, Symphony Space, Actor’s Place, Assambly Hall ONU, Central Park, Boradway şi să fiu prezentă pe canalele americane de televiziune, a fost o mare sansă şi o incununare a muncii mele.

Lia Lungu alături de scriitorul Octavian Paler

R.M. – Care a fost secretul succesului Dumneavoastră în America, doamna Lia?

L.L. – Fără descântecele de noroc şi de dragoste, fără cântările nunţitului si ale petrecutului la înmormântare, mi-ar fi fost imposibil să exprim si să conving auditoriul, tinând seama că eu cântam intr-o limbă necunoscută publicului.

R.M. – Dar dificultăţi au fost în străinătate?

L.L. – Bineinţeles că au fost şi dificultăţi!  Nu a fost usor să o iau de la capăt, intr-o lume foarte diferită şi pe care nu o cunoşteam. Salvarea mea a fost faptul că am avut familia langă mine. Fiul meu şi soţul au venit la 3 luni după decizia mea de a rămâne in America. Am trecut prin multe, cea mai grea experinţă fiind atunci când băiatul meu a fost in excursie cu scoala (era in clasa a treia) la turnurile Gemene, Copiii erau  chiar in lift când a explodat bomba şi vreme de şapte ore şi jumătate nu au putut fi găsiţi. In acele ore cumplite, când nu ştiam nimic despre fiul meu, am simţit puterea şi ocrotirea lui Dumnezeu. Si din acea grea experinţă s-a născut cântecul „Când am plecat de-acasă„.

* Vă invit să ascultaţi cântecul – un “STRIGAT”disperat  al unei mame plecate in lume pentru un trai mai bun şi care putea să-şi piardă fiul in acel dramatic accident. “Trezirea” in acele momente de disperare a fost CREDINTA in Dumnezeu, pe care o mărturiseşte şi care i-a salvat viaţa pruncului. 

Lia cu fiul ei Tudor

R.M. – Si acasă aţi mai venit?

L.L.-  Tot timpul am venit acasă, uneori chiar şi de două– trei ori pe an, având mereu spectacole şi filmări. In ultimii 9 ani am fost mai mult acasă, uneori având ocazia să mă alătur comunitătilor româneşti din Europa, in cadrul unor spectacole. Am incercat să inţeleg  ce s-a intâmplat in fiinţa neamului incât s-au  produs surpari, alunecari ca acelea in care emisiuni de o imoralitate gravă, fac ravagii in rândul oamenilor simpli, a acelora de la sat, unde s-a nascut veşnicia neamului noastru!
Intoarcerea la adevăratele valori cere multă trudă şi căutare. Este simplu să cânţi iu-iu-iu şi tra-la-la…Am credinţa că lumea de mâine nu se va mai intoarce niciodată la SUPERFICIALITATE. Muzicile populare, dacă NU se vor limpezi, vor dispărea!

R.M. – Proiecte de viitor şi un gând pentru cititorii nostri?

L.L. – Desigur am multe proiecte, atât in ţară cât şi in afara ţării, mai ales acum când  trebuie să ne păstrăm IDENTITATEA. Prefer să nu dezvălui planurile, altfel nu aş fi cu adevărat aproape de vechile credinţe, care  spun să nu dezvalui  inainte de vreme ceea ce vrei să implineşti (!)….

Gândul pe care aş vrea să vi-l trimit este un gând cu multe ramuri inflorite in  iubire.  Să fim mereu uniţi şi fermi! Să nu uităm că suntem un neam milenar care nu s-a pierdut!  Să ne botezăm copiii cu numele noastre atât de frumoase! Sa ne respectăm ţara şi neamul oriunde ne-am afla! Să nu-i uităm pe cei care odihnesc in eternitate şi care ne-au lăsat moştenire un grai şi-o glie! Să ne rugăm unii pentru alţii, să ne iubim ajutându-ne şi să preţuim viaţa şi indreptarea!  Să inţelegem că orgoliul ne poate pierde in aceiaşi măsură in care absenţa curajului ne poate pierde!

Vă port in dor şi in rugăciune, oriunde aş fi in lume!

R.M. – Vă mulţumim!  

21 iulie 2020,  Interviu realizat de RODICA MANCIU