Astăzi se împlinesc 516 ani de la moartea celui mai mare voievod al românilor: Ștefan cel Mare și Sfânt

Ștefan cel Mare – domnul Moldovei între anii 1457 și 1504

Astăzi se împlinesc 516 ani de la moartea celui mai mare voievod al românilor: Ștefan cel Mare și Sfânt, cel în vremea căruia Moldova a fost o poartă a creștinătății, dincolo de care păgânii nu puteau trece. 

La Putna, locul unde hodinește trupul ostenit de lupte al marelui voievod, și astăzi se adună lumea în semn de respect și prețuire pentru cel care a lăsat un patrimoniu impunător și o țară așezată în vechi hotare.

Vă redăm mai jos fragmente din amintirile lui Ioan Slavici, referitoare la Sărbătoarea de la Putna din 1904- impunătoare și rămasă antologică în memoriile vremii. Și-au dat mâna pentru reușita ei mulți cărturari și militanți români ai acelui timp, Eminescu fiind de departe sufletul acestui eveniment marcant. Apentru a înțelege efortul imens pe care organizatorii l-au depus atunci, trebuie să amintim că Bucovina se afla atunci în Imperiul Austro-Ungar, sărbătorirea unui voievod român fiind un act de mare curaj.

„Eram convins că tocmai pentru românii din Bucovina serbarea are să fie punctul de plecare al unei noi epoci culturale; fără bucovineni, însă, ba chiar în contra voinţei lor, nu putea face serbarea şi colegii noştri din Bucovina nu îndrăzneau să între în comitet. Dacă ar fi existat, dar, un comitet, l-aş fi convocat, aş fi obţinut, de la el hotărârea de amânare şi aş fi scăpat şi de răspunderea grea, ce mă apăsa, şi de munca incalculabilă, ce mă aştepta; eram, însă, eu, singur, şi nu puteam decât să fac tot ceea ce e cu putinţă ca programul, stabilit de comitetul central, să fie executat în toate amănuntele lui. Am vestit, deci, atât pe public, cât şi pe celelalte comitete, că comitetul s-a stabilit la Cernăuţi şi nu mi-a rămas, de astă dată, decât să subscriu ca preşedinte, luând pe Elie Luţă ca secretar. Mi s-a cerut, acum, să nu fac nici o pregătire, mai înainte de a mă fi încredinţat că guvernul provincial nu va opri serbarea. Voiam şi eu să fac aceasta, dar, mai multe zile, de-a rândul, m-am plimbat, zbătându-mă, pe uliţele Cernăuţilor şi discutând cu Pamfilie Dan, care mă primise în gazdă, şi, în cele din urmă, m-am dumirit şi am luat hotărârea de a pleca, şi singur, la Putna, dacă nu va fi voind nimeni să mă însoţească.*

Ştiam prea bine că întrunirea nu se va putea face decât cu voia autorităţii locale şi în prezenţa unul comisar: nu aveam, însă, să fac arătare decât în termin de trei zile, iar până la 15/27 august mai erau câteva săptămâni, şi pentru facerea pregătirilor nu aveam nevoie decât de învoirea egumenului, care mă aştepta cu nerăbdare. Ar fi fost o indirectă mărturisire că stau la îndoială asupra dreptului nostru de a face serbarea, dacă aş fi cerut voie chiar de pe acum. Nu aveam nici o daraveră cu guvernul Bucovinei: nu eu aveam să mă duc, să-i dau, ci el avea să vină să-mi ceară explicaţii, dacă avea nevoie de ele. Acest fel de a vedea lucrurile era neobişnuit în Bucovina şi a încălzit pe mulţi dintre bucovineni şi, mai ales, pe întru fericire pomenitul Samuil Andrievici-Morariu, atunci preot şi membru în consistoriu, suspendat, în urma conflictelor pe care le avuse cu mitropolitul Hacman.*

Sub ocrotirea lui, am ajuns, în cele din urmă, să constituim comitetul, în care au întrat mai mulţi dintre colegii noştri din Bucovina, între care, cei mai zeloşi, Pamfilie Dan, Vasile Morariu, fiul mentorului nostru, Ilie Luţă, Gribovschi şi Cocinschi. De aici, înainte, am răsuflat şi eu mai uşor, căci acum nu mai vorbeam în numele unul comitet care nu exista, şi nu mai purtam eu singur răspunderea.*

Primul act emis de acest comitet a fost subscris de mine, ca preşedinte, de Dan, ca casier, şi de Morariu, ca secretar, şi n-am mai plecat la Putna, cum fusese vorba, cu desagii în spinare, ci în căruţa Părintelui Dan, tatăl lui Pamfilie, care, primind sarcina de casier, tremura când punea mâna pe bani şi a devenit torturatorul nostru. Voind să profitam de ocazie, ca să ne punem în legătură cu fruntaşii de la ţară şi, mai ales, cu preoţii, am făcut călătoria cu mare înconjur şi ne-am oprit pretutindeni unde speram să ne putem găsi agenţi. Toţi se bucurau că serbarea se va face şi, mai ales, la Siret, unde Teodor Stefanelli făcuse o vie propagandă, am ţinut chiar o mică întrunire (Tribuna Poporului, Anul VIII, Nr. 112, 13/26 iunie 1904).

Părintele Arhimandrit Arcadie Ciupercovici, egumenul mănăstirii Putna, era unul dintre cei mai călduroşi sprijinitori ai noştri şi, astfel, şi povăţuitorul nostru firesc, în executarea lucrărilor de pregătire. În situaţia în care ne aflam, nu ne rămânea decât să executăm, în toate amănuntele Iui, programul stabilit de comitetul central, la Viena, deci fără ca să-şi fi putut da seamă despre greutăţile ce se vor fi ivind la faţa locului.*

Mănăstirea Putna se află în fundul unei văi, din sus de Vicov, la depărtare de câteva ceasuri de Rădăuţi, cel mai apropiat orăşel, şi încă mai departe de Hadikfalva, atunci cea mai apropiată staţiune a liniei ferate Cernăuţi-lţcani. Deoarece, prin ziare, se menţinea ştirea că serbarea va fi oprită şi noi nu puteam s-o dezminţim, mulţi stăteau la îndoială şi numai de la puţini primiserăm înştiinţarea că vor veni la serbare. Ne aşteptam la vreo 2.000 de persoane. Aveam, deci, să facem pregătiri ca să transportăm lumea aceasta, de la Hadikfalva, la Putna, s-o adăpostim în sat şi în mănăstire şi s-o hrănim, timp de două zile. Nefiind în mănăstire încăpere, trebuia să clădim porticul festiv pe un tăpşan din faţa mănăstirii, şi el trebuia să fie bine acoperit şi destul de mare, ca să se poată întinde în el mese pentru 2.000 de tacâmuri.*

După planurile făcute de pictorul Bucescu (Epaminonda Bucevsky – n. n.), pentru portic, pentru arcurile de triumf şi pentru decoraţiunile din curtea mănăstirii ne trebuiau vreo 200 de steaguri, iar pentru iluminaţie, cel puţin 500 lampioane de hârtie, 5.000 de candele şi 100 ştiubeie de răşină, care aveau să fie aprinse pe culmile dealurilor dimprejur. Pentru ca serbarea să fie mai impozantă, trebuia să adunăm cât de multe treascuri, ca să descărcăm salve, în seara sosirii oaspeţilor şi în timpul ceremoniei religioase. Deoarece numărul oaspeţilor era incalculabil, ni se putea întâmpla să nu avem, în ziua serbării, destulă hrană ori să adunăm prea multe provizii. Nu ne-a rămas, dar, decât să zidim, la Putna, câteva cuptoare, pentru ca pâinea să ni se poată coace, după trebuinţă. Tot astfel, măcelarul era învoit să aducă, la Putna, 20 de vite şi să taie, din ele, după cum va fi cerând trebuinţa.*

Pentru gătirea bucatelor, se zideau, în apropierea porticului festiv, mai multe vetre, la care aveau să lucreze bucătăresele, sub conducerea unei gospodine. Pentru popor îndeosebi, prevăzuserăm două cazane de tocană şi un bou fript întreg, la o frigare de cinci metri. Toate aceste se plănuiesc uşor, dar nu se pot executa fără de încurcături. Comitetul a mobilizat atât pe seminariştii din Cernăuţi, cât şi pe băieţii de la cele două gimnazii din Bucovina, şi zece vieţi dacă aş trăi, tot n-aş uita niciodată zelul neobosit, îndelunga răbdare şi spiritul de disciplină al acestor muncitori, care, adeseori, se mulţumeau cu mămăligă goală, căci pâinea eram nevoiţi s-o cumpărăm de la Rădăuţi şi adeseori ne lipseau banii.*

Avuserăm Eminescu şi eu dreptate, când am zis că totul se face de la sine. Pe când unii purtau socotelile ori scriau, în biroul comitetului, alţii făceau muncă de salahori, iar alţii cutreierau satele, ca să angajeze căruţe, pentru ziua de 14/26 august, ori să adune velinţe, cearşafuri şi perine pentru aşternuturi, farfurii, tacâmuri şi feţe de masă, pentru banchetul festiv, şi, până în ziua de astăzi, mi-a rămas inexplicabil încrederea cu care românii din Bucovina mi-au încredinţat avutul lor. Se adunase la Putna multă lume şi pădurile dimprejur răsunau de zgomotul ce se făcea la mănăstire. Pe când dulgherii lucrau, ciocănind la porticul festiv şi la arcurile de triumf, iar zidarii se certau cu salahorii, la cuptoarele de pâine şi la vetre, oameni plătiţi cu ziua cărau cetină, pentru decoraţiuni, şi ştiubeie pline de răşină, pentru iluminaţie, unii dintre băieţi lucrau la ghirlande şi la lampioane, alţii turnau seul topit în paharele de candelă şi aşezau fitilurile în paharele pline, iar alţii descărcau provizii şi fel de fel de lucruri, adunate mai ales de pe la preoţi.”

Materialul ne-a parvenit prin grija d-lui Ion Drăgușanul de a arhiva și salvgarda din negura uitării, materiale valoroase din istoria neamului nostru.

Etnolog, Gabriela Teișanu