Astazi ii sarbatorim pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel

„Petru stătea afară, în curte. A venit la el o slujnică şi i-a zis:

– Şi tu erai cu Iisus, galileeanul!

 Însă el s-a lepădat înaintea tuturor, zicând:

– Nu ştiu despre ce vorbeşti.

 Când s-a îndreptat spre poartă, l-a văzut o altă slujnică, care le-a zis celor de acolo:

– Acesta era cu Iisus din Nazaret!

 El s-a lepădat din nou, spunând cu jurământ:

– Nu-L cunosc pe Acest Om!

 După puţin timp însă cei ce stăteau acolo au venit şi i-au zis lui Petru:

– Cu siguranţă şi tu eşti unul dintre ei, căci te dă de gol accentul!

 Atunci el a început să se blesteme şi să jure, zicând:

– Nu-L cunosc pe Acest Om!

Şi imediat a cântat cocoşul. Atunci Petru şi-a adus aminte cuvântul pe care i-l spusese Iisus: „Înainte de cântatul cocoşului, te vei lepăda de Mine de trei ori!“ 

Şi a ieşit afară şi a plâns cu amar.”(Matei 26:69-75)

E inutil să mă gândesc că nu aș putea să fiu eu însămi Petru cel laș de câteva zeci de ori pe zi. 

E absurd dar real că prin slăbiciunile mele mă dezic zilnic de jertfa lui Iisus: amânarea unui început bun sau nepunerea de stavilă unui obicei rău, ezitarea în înfăptuirea unui vis măreț, neîncrederea în puterea binelui, cantonarea într-o zonă de confort care ucide lent orice talent rar, lipsa de reacție în fața răului, orgoliul de a persista în greșeala mea care este a mea și de aceea e admisă, neputința de a înțelege dumnezeirea din aproapele meu și orbirea care mă împiedică să-i văd frumusețea, lipsa empatiei, întoarcerea privirii dinspre lacrima fratelui, spre oglinda deșertăciunii trupești….

Mi-e foarte dragă icoana neobișnuită, postată acum vreun an de o colegă mintoasă cu titlul: „Petru după gafă”. O icoană atipică creată în atelierele Rusiei de azi și în care ne regăsim fiecare dintre noi măcar din când în când.

Petru a pâns, apoi s-a ridicat și s-a zidit pe el însuși prin jertfă mucenicească, devenind piatra de temelie pe care s-a clădit Biserica. 

Strămoșii noștri l-au perceput ca pe unul de-al lor: îl întâlnim în colidele românești însoțindu-l pe Dumnezeu pe pământ, apoi pus paznic în cer, unde zornăie la brâu cheile raiului – fiind mai mare peste cămările cerești – împarte hrană sălbăticiunilor (mai ales lupilor) și mărunțește cu un huruit greu grindina, pentru a nu  lovi prea rău holdele de jos…

Dacă ne-ar fi de folos ceva în acest final de cireșar, ar fi mulțumirea că am prins Moșii de Sâmpetru și putem fi generoși cu ofrande pline de cireșe și mere dulci-acrișoare pentru cei mulți și nefericiți. 

Am mai putea să fim mulțumiți dacă ne vom învrednici de a purta dragostea aceea imperfectă, duioasă, plină de slăbiciuni dar curățată prin căință și urmată de un lung șir de sacrificii, până la mucenicie, de care a dat dovadă Petru și mai apoi Pavel, cel iluminat pe drumul Damascului.

Să încercăm să fim iubitori ca Petru și înțelepți ca Pavel, doi sfinți apostoli care au suferit până la moarte pentru o singură vină: credința.

Și iar mă îndoiesc că în vremea de azi mai poate cineva ajunge la desăvârșire. Ne rămâne însă mărturie geniul misionar al Sfântului Pavel: 

„Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.” (Sfântul Pavel în 1 Corinteni, 1:27)